Sunt singură pe o uliță părăsită, de parcă viața ar fi plecat de mult din acest loc. Dintr-o clădire impozantă, pictată în galben, vin note muzicale care parcă au adormit tot. Merg prin praf spre casa în care am mai fost în februarie. Un dulău alb, care se odihnește la umbra unui cactus, îmi dă speranță. Există viață în satul Hutlatlauca, situat în centrul statului Puebla. Mexicanii îl cunosc drept ”satul cactușilor”. Eu îl știu drept satul Juanitei, femeia care ajută la curățenie în casa în care locuiesc în Mexic.
Juanita s-a mutat la oraș în ianuarie 2014, cu 2 săptămâni înainte ca eu să ajung în Mexic. A trăit toată viața în satul pe care îl iubește cu un sentiment ce niciodată nu ar putea fi profan. În buletin are 50 de ani, dar chipul și mâinile sugerează că centura ce îi strânge mereu brâul cară mai mulți. Atunci când nu gătește, spală sau vede telenovela, Juanita visează că într-o zi se va întoarce de tot în satul ei drag. Între timp, realitatea și necesitatea de a-și ajuta fiul de 20 de ani o țin la oraș.
Din spatele gratiilor ce păzesc geamul, se aude vocea pe care o căutam: ”no, no, miralaaa, ya llegó!” (nu, nu, uite-o, a ajuns!). Juanita vorbește la telefon, cocoțată în geam, singurul loc în care prinde semnal în căsuța ei. Când mă vede, fața i se rotunjește și mai tare într-un zâmbet și se grăbește să închidă telefonul cu mâinile bătătorite. Tocmai o sunase familia care mi-e gazdă în Mexic, îngrijorată că mă voi rătăci și nu voi ajunge niciodată.
La prima vedere, casa Juanitei pare să aibă doar o încăpere. Îmi dau seama că, trasând o linie imaginară, în dreapta e dormitorul și în stânga bucătăria. Mijlocul ar putea fi sufragerie, iar televizorul suspendat poate fi în oricare cameră.
Sunt în vizită unchii Juanitei. Fratele mamei îi e un fel de tată. De o săptămână s-au strâns toți în satul de baștină, unde vorbesc dialectul nahuatl, pentru a marca, conform cutumei satului, un an de la moartea Anastasiei, mama Juanitei.
Juanita și mama ei au împărțit toată viața casa din sat, împreună cu băiatul Juanitei. Anul trecut mama Juanitei s-a îmbolnăvit, a căzut la pat și nu s-a mai ridicat. În satele din această zonă, tradiția impune o pregătire de 9 zile pentru a marca un an de la trecerea în neființă a celor dragi. Atfel, în fiecare seară se veghează crucea, cu rugăciuni și rosarii, pentru a culmina în ultima noapte cu nășitul crucii și slujba de la biserică, înainte de a o depune la cimitir.
Juanita are privirea tristă, dar spune cu entuziasm de copil ce tocmai a primit o acadea că mama ei merită totul. Știe că așa o face fericită, oriunde ar fi. De aceea nu s-a supărat când cei doi frați nu au vrut să ajute cu cheltuielile și a pus la bătaie tot ce agonisise până acum.
Pentru masa de duminică, cea care va marca sfârșitul ceremoniei, a comandat 75 de pui, fiindcă anul trecut, cu 50, Juanita s-a făcut de rușine în sat, când multă lume a venit și nu a mai fost mâncare. Cele mai multe mâncăruri mexicane conțin carne. Muuultă. Ceea ce noi numim ”tocană”, aici este un ”ghisado”, iar ”supa” este un ”caldo”, ambele încărcate bine de carne. Asta a gătit și Juanita, toată zeama în care se scăldau puii, acompaniată de orez.
Cu un an în urmă au vegheat nouă zile după înmormântare, în casa goală, iar acum au vegheat nouă zile crucea de anul ăsta, alături de cea pe care au luat-o de la mormânt, pentru a le veghea împreună. Ritualul este un fel de a doua înmormântare și cele două cruci asigură intrarea sufletului către lumea cealaltă.
Juanita, ca majoritatea mexicanilor, este catolică. Aici, catolicismul e un stil de viață. Majoritatea oamenilor se dedică cultului bisericii și cred cu tărie că acolo este salvarea pentru toate durerile pământești.
O copertină albastră acoperă curtea și ne apără de soare, dar și de ploaia care se anunță pentru weekend. După ce terminăm de aranjat în curte, împărțim frățește o sticlă de tequila în bucătărie. E 3:30 după-masa, soarele arde, dar așa e omenia în Mexic, tequila înainte și după orice.
”Andrada! Andraaaaadaaaa! Ya despiertate, vamos a la plaza!”(Trezește-te, mergem la piață). E sâmbătă dimineața și, pe cer, luna încă rezistă soarelui care mijește ochii.
Juanita îmi strigă la geam să mă grăbesc. Am dormit în vecini, la o mătușă, care a venit din alt stat special pentru ocazia asta. S-a dezobișnuit de viața din sat și îi e urât să doarmă singură.
Pentru a ajunge în piața care e la ”urechea” cu celălalt sat, o luăm pe scurtătură, prin ”Jungla Amazonului”, glumește unchiul Juanitei. Apoi îmi povestește cum pe râul ăsta care acum e doar o mână de apă, în ’72 au găsit un om mort. Avea vreo 45 de ani și toată lumea a diagnosticat drept cauză a morții faptul ”că l-a luat apa”.
Când ieșim din ”junglă”, ne întâlnim cu ”el pollero” (găinarul) care s-a lăsat așteptat ieri cu cei 75 de pui. Pentru a fi siguri că de data asta va ajunge, unchiul Juanitei merge cu el în mașină, pe post de ghid. Asta după ce cântărește puii apucându-i de o aripă.
Juanita e fericită aici, viața la oraș o trăiește doar pentru ca fiul el să poată merge la școală. De aceea, a acceptat o slujbă de ”chica de la casa” (fata din casă), în schimbul unui acoperiș pentru ea și fiul ei și 800 de pesos pe săptămână (aprox. 200 RON). Ea este una dintre mexicanii bronzați, într-un stat în care culoarea pielii încă impune clasa socială. Mereu a urmat ”litera legii mexicane, cea nescrisă”, de la mersul la biserică, la păstrarea virginității până după căsătorie. Juanita îmi povestește cum a așteptat 33 de ani până să se decidă să plece din sat, că ”cine pleacă la oraș nu se mai întoarce fată mare”.
A suferit și pe partea asta, când și-a văzut ”soțul” cu altă femeie, mamă a celor 2 copii pe care deja îi avea, în piață. Atunci, fiul lor, Jorge, avea câteva luni. Fără să știe, acea sâmbătă la piață l-a lăsat fără tată. Juanita l-a crescut singură, iar figura paternă a fost mereu unchiul ei, unchi care aproape că a crescut-o și pe ea.
Primul gând pentru a petrece acest weekend la țară a fost ca să ajut și ca să înțeleg puțin din viața celor de aici. În final, am ajutat doar la procesul de a face ”atole” (o băutură mexicană preparată din mălai sau orez fiert cu lapte și apă) și am fost pe post de ”atracția satului”, fiind ”guerrita” (albă), dar nu ”gringa”(americancă). Un vecin nu a încetat să îmi spună la fiecare două cuvinte ”yes, please”, cum nici nu a înțeles în 3 zile că limba oficială a României nu e engleza. De fiecare dată când spun ”soy de Rumania”, pupilele celor care mă privesc se măresc ca după o doză și îmi spun cu admirație ”Alemania??” (Germania). Efectul drogului trece repede în fața nu-ului meu. Se mai drege un pic când zic de Transilvania, pentru că au auzit cu toții de Dracula și vor să audă o descriere la prima mână a lui și a celebrului castel.
Îngrămădiți în spatele camionetei, șoferul ne strigă:”Agaranse bien! Mejor muertos que tarde” (țineți-vă bine! Mai bine morți, decât târziu). Mi s-a părut o glumă atipică pentru noțiunea de punctual pe care am văzut-o la mexicani, dar am strâns bine fierul ce acoperea spatele camionetei, just in case.
În drum spre moară vorbim despre educație sexuală, ”chicas no comen ni el salchicha, ni el chile, puras tortas, entendieron, si es necesario, lavanse diario con agua fria” (să nu vă atingeți nici de crenvuști, nici de chile, doar pâine goală. fetelor, chiar dacă vă vine, mai bine vă abțineți, spalați-vă zilnic cu apă rece. – În Mexic crenvurștii și ardeii iuți fac parte din alimentele de bază). De multe ori pare că educația se oprește la aceast advertisment. Cei mai mulți dintre copiii prezenți nu știu să numere, chiar dacă vârsta le-ar putea-o impune. ”câți ani ai?” atâția, și ridică o mână în aer. „Înainte aveam atâția”, îmi arată patru degete, dar acum a împlinit mâna completă. Zece minute mai târziu ajungem în încăperea în care o vecină cu șorț albastru și păr cărunt are „moara” care ajută la „moler” porumbul, ingredientul principal pentru tortillas și atole.
Se face repede seară. Pe la ora 23 mergem după nașa crucii, cu cadouri și artificii, în șir indian. Strada se umple de gălăgie și ulița care m-a așteptat fără viață cu 24 de ore în urmă, e o adevărată petrecere.
După ce se citesc câteva rugăciuni în casa nașei, ne întoarcem în stradă, unde, pe rând, fiecare dintre cei prezenți pune câte o jerbă de flori portocalii de gâtul crucii, după ce îngenunchează și se roagă pios. Ajunși în curtea Juanitei, beau atole fierbinte, pentru a se încălzi și a speria țânțarii.
Noaptea dinaintea slujbei trece mai greu, la două Juanita vrea să doarmă un pic. Pe la patru, mătușa ei intră agitată în cameră, ”Juanita, ya es tarde! Apurate!!” (Juanita, e târziu! Grăbește-te!). Se ridică la foc automat și adoarme încă o dată, în fund. Îi spun să fugă, că o vor certa. La șase vine nașa crucii pentru a ține ultimul rosariu, înainte de a ne duce la biserică, așa că timpul e scurt.
Când se ridică din pat, vede că unchiul ei a dormit în curte, pe jos. Nu a vrut să intre în casă, pentru a nu ne deranja (mostre de curtoazie mexicană): „pobrecito, ahora le va a doler todo el cuerpecito”. („sărăcuțul, acum îl va durea tot corpulețul.”) În Mexic spaniola devine mexicană în fața uzului exagerat de diminutive și înjurături nășite pe pământurile tequilei.
Pentru bărbați, totul ia pauză la prânz, pentru a vedea finala campionatului mondial. În spatele crucii nășite e un televizor color.
Odată cu răsăritul, apar și nașii crucii. Mă trezesc în miros de tămâie. Pe măsură ce se luminează cerul, curtea e iar plină de oameni, ajutoare pentru a termina mâncarea înainte de a merge la biserică. Ceaun cu fasole, ceaun cu salsa, cu pui și cu orez roșu. În jurul mesei, sub copertina albastră, se bea atole și se mănâncă ”pan de dulce” (pâine dulce).
Pentru câteva momente oamenii uită de ce sunt aici și încep „la platica” (vorba). În general se trezesc pe la 9:30, că nu e grabă. Mai sunt și alții, care se trezesc în zori, din cauza șoarecilor care nu le dau pace și bântuie prin casă. ”De ce nu îți cumperi o pisică pentru șoareci?”. ”E h, îl mănâncă pe unu și apar alții”.
Muzica din această dimineață este dată de focul de pocnitori, avându-l drept dirijor pe „el Gigante”, cel mai scund om din sat, fost admirator al Juanitei și vecin în sat.
Slujba începe doar la nouă, fiindcă preotul vine din alt sat. Între timp, dintre cele 30 de capete care așteaptă sfințirea crucilor, vreo 10 sunt plecate în fața somului.
După slujbă, nășit de cruce și împărțit lacrimi, flori și amintiri, în fața cimitirului mă așez pe pământ, în timp ce aștept ca oamenii să își termine tura de bere și suc. Juanita mă ceartă ”aquí no debes sentarte. Quien se siente, muere”. (Aici nu te poți așeza. Cine se așează, moare). Din pământ, în anotimpul ploios ies vipere, iar scorpionii sunt locatari cu acte în regulă. Din spatele camionetei, după ospăț, Juanita încearcă să își păstreze zâmbetul în drum spre oraș.
